Anghinarea, învăluită în aer de legenda

20.09.2022
Home

Anghinarea seamănă cu un personaj din basme: în exterior pare anodină, chiar respingătoare, însă în interior ascunde o inimă extraordinară. Multe și diverse, legendele despre anghinare au o savoare aparte.

Anghinarea este o plantã ierboasã de origine mediteraneanã, la noi cultivându-se mai ales în regiunile din sudul ţãrii. În primul an se dezvoltã frunze lungi de pânã la 1 m şi late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasã, cu peri deşi. Fiind sensibilã la temperaturi scãzute, pe timpul iernii trebuie protejatã de frig prin acoperire cu frunze sau paie. În al doilea an, dintre tulpinile înalte apar şi flori mari de culoare violacee şi formã globuloasã.

În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar şi se recolteazã de 3-4 ori pe an, dupã maturizare, încã din primul an, în lunile iunie-septembrie.

O legendă din zona Mării Egee, elogiată și de poetul latin Horatius, povestește că prima anghinare a fost o preafrumoasă tânăra care trăia pe insula Zinari, pe nume Cynara. Într-o zi, Zeus se afla în vizită la Poseidon. Pe când ieșea din mare, a zărit o fată deosebit de frumoasă. Aceasta nu se temea deloc de regele zeilor, astfel ca Zeus s-a hotărât să o seducă. Era atat de îndrăgostit de ea, încat a dorit să o aducă în Olimp, transformând-o în zeiță. Cynara a fost de acord inițial, însă curând i s-a făcut dor de mama ei și de locurile natale. A dat o fugă pe ascuns în lumea muritorilor. Zeus a aflat si, de supărare, a alungat-o pe Pământ si a transformat-o într-o anghinare.

Astăzi, anghinarea este considerată o legumă delicioasă și versatilă, cu totul specială atât din punctul de vedere al gustului, cât si al aportului nutrițional, fiind considerată extrem de hrănitoare. De altfel, anghinarea este una dintre cele mai vechi legume cultivate de către om. Interesul pentru ea a început în sec V-VI î.Hr., unii istorici plasând acest eveniment in Sicilia, iar altii, în nordul Africii.

Filosoful si naturalistul grec Theophrastus (371-287 i.Hr.) specifica că anghinarea era cultivată în Italia și Sicilia.

De fapt, anghinarea este o varietate îmbunătățită a anghinarei sălbatice (Cynara cardunculus), care e mai mică ca dimensiuni și are mai multi spini.

La început oamenii mâncau mugurii, dar mai cautati decat acestia erau lujerii anghinarei. La vechii romani si vechii greci, anghinarea sălbatica facea parte din ingredientele culinare obisnuite. In nordul Africii au fost descoperite însă seminte de anghinare, foarte probabil ale unei varietati cultivate, cu ocazia sapaturilor arheologice care dezvaluiau situl Mons Claudianus din Egipt.

Din redactările medicilor romani s-au păstrat atestări privind apreciera anghinarei pentru extraordinarele sale virtuți medicinale. Spre exemplu, Pedanius Dioscorides (40-90 d.H.), celebrul medic grec din Anazarbus, Cilicia, a scris despre anghinare în celebrul său tratat botanic, pe care l-a completat cu informații despre plantele medicinale ale vremii pe care le-a identificat și descris în perioada în care însoțea armata romană a Împaratului Nero, în calitate de chirurg. Redactat inițial în greacă, tratatul său a fost mai apoi tradus în latină, sub numele De Materia Medica, si a devenit o adevărată enciclopedie în domeniul plantelor medicinale.

În lumea greco-romană anghinarea avea rol afrodisiac. Grecii ii atribuiau chiar puterea de a influenta sexul nou-născutilor, si anume de a face să se nască baieți. În Cartea Naturii, publicată în anul 1576, dr. Bartolomeo Boldo preciza că anghinarea le făcea pe femei mai dezirabile, iar pe barbații mai leneși îi stimula considerabil.

În perioada Evului Mediu, anghinarea nu a fost atât de des folosită presupunându-se că între anii 800 si 1500 ar fi fost cultivată doar în grădinile mânăstirilor.

Autorul francez Le Roy Ladurie menționează în cartea sa Les Paysans de Languedoc (Țăranii din Languedoc), faptul că în secolul XV începea să se cultive din nou anghinare în sudul Franței și în Italia. Se pare că apăruse un soi mult mai bun, optimizat de arabi, care a și purtat alt nume, acela de carchofas. Filippo Strozzi a adus la Florența în 1466 mugurii acestui soi nou. La vremea respectivă anghinarele erau de dimensiuni mici, cât ouăle de găină, erau considerate în continuare alimente de lux, cu puteri afrodisiace (o perioadă au fost și interzise femeilor și erau consumate doar de bărbați), și se păstrau în sirop de zahăr.

Catherine de Medici (1519 - 1589) a contribuit foarte mult la faima anghinarei. Această legumă ocupa loc de cinsta în topul preferințelor culinare ale Catherinei. Când s-a căsătorit cu Regele Henry al II-lea al Frantei, la vârsta de 14 ani, a contribuit mult la introducerea acestei legume la palat și în întreaga Franță. Se spune că a precizat într-un dialog: Odinioară, dacă una dintre noi ar fi mâncat anghinare, ar fi fost arătată cu degetul pe stradă. Însă tinerele de astăzi sunt mult mai emancipate decât pajii de la curte.

Totusi, în secolul al XVI-lea, anghinarea era rezervată mai ales bărbaților, recunoscându-i-se permanent proprietățile afrodisiace inegalabile. Pătrunderea ei în Anglia s-a datorat olandezilor în sec XVI, iar în Statele Unite ale Americii, în Lumea Nouă cum erau denumite pe atunci, anghinarea a fost dusă de către imigranții francezi (Louisiana, 1806) și italieni (California, 1810)

MagANGHINAR

Extractul din frunzele de anghinare aflat sub forma comprimatelor de MAG-ANGHINAR datorită conținutului mare de fibre, vitamina A și a complexului de vitamine B, contribuie la:

▪ susținerea digestiei și la menținerea funcțiilor hepatice;
▪ menținerea structurii celulelor hepatice în prezența radicalilor liberi și a mucoasei intestinale;
▪ îmbunătățește secreția biliară (acțiune coleretică) și favorizează eliminarea sucurilor biliare în duoden (acțiune colagogă);

Privind fascinația anghinarei în America, avem o mențiune amuzantă care datează din anul 1922. Andrew Molera, proprietar de terenuri în Valea Salinas din Monterey, California și-a închiriat terenurile, pe care până atunci cultivase sfeclă de zahăr, unor fermieri din Italia, pe care chiar i-a încurajat să cultive anghinare. Motivul era unul strict financiar, aceasta fiind foarte scumpă - aproximativ 30-40 de centi bucata, astfel încât veniturile lui se puteau tripla față cele provenite din sfecla de zahăr. Astăzi, orasul Castroville din Monterey este poreclit și Artichoke Center of the World. Acolo se organizează anual Festivalul Anghinarei, orașul având o istorie picantă referitoare la anghinare.

În anii 1920, Ciro Terranova "Whitey" (1889 - 1938), cunoscut reprezentant al mafiei, era poreclit Artichoke King (Regele Anghinarei). Porecla se datora faptului că reușise sa monopolizeze vânzările de anghinare, cumpărând toată producția trimisă din California spre New York si revânzand apoi anghinarea cu un profit de 30-40%. Astfel prețul final al anghinarei crescuse foarte mult. I-a terorizat pe distribuitori si pe producători lansând chiar un atac pe câmpurile de anghinare care se întindeau de la Montara până la Pescadero, tăind plantele cu macetele, în miez de noapte. Aceste războaie ale anghinarei l-au făcut pe primarul New York-ului, Fiorello La Guardia, să declare vânzarea, expunerea și posesia de anghinare ilegală în New York. Primarul La Guardia a recunoscut public ca el însuși adora anghinarea și după doar o săptămână, a ridicat interdicția...
Lui Marilyn Monroe i s-a acordat primul titlu oficial de regină a anghinarelor – California Artichoke Queen – în 1949.

În zilele noastre anghinarea are un succes aparte în gastronomia Spaniei, Italiei, Franței și Turciei. În Sicilia de exemplu, este și o sărbătoare dedicată, unde se mănâncă doar mâncăruri preparate cu anghinare.